Să pornim de la o întrebare: există sau nu o distanță reală între noi – cei care ne numim creștini și credincioși în Dumnezeul lui Isus – și cei cărora vrem să le vestim și să le propunem mesajul lui Hristos?

Ar trebui să recunoaștem, realist, existența unei rupturi profunde (un gol radical) între noi (cei „aproape”) și ei (cei „departe”)? Din păcate, nu mă refer la diferența inevitabilă de gândire și comportament despre care Sfântul Pavel vorbește în epistola către Coloseni – între cei care trăiesc viața nouă și cei care încă așteaptă să o audă. Ruptura la care mă refer poartă mai degrabă chipul neîncrederii și al dezinteresului.

Poporul nostru manifestă o tot mai mare suspiciune față de clerici și față de cei care frecventează bisericile. O propagandă potrivnică își ia puterea de convingere din scandalurile care se întâmplă în comunitățile noastre: pedofilia este cel mai crud dintre ele (și aici, în România, ca în Italia – inclusiv în Baia Mare), dar nu este singurul. Aversionarea față de instituția Bisericii și față de reprezentanții ei revine mereu la teme precum banii și puterea.

Ce s-a întâmplat? A pierdut Vestea Evangheliei farmecul ei? A devenit „evenimentul Isus din Nazaret” ceva depășit? Sau trebuie să admitem, dureros, că noi ne-am îndepărtat de adevărul Evangheliei, trăind o religie alcătuită prea adesea din compromisuri și sentimentalism?

Am devenit oare „creștinii de duminică”, practicanți, dar puțin implicați în viața comunității? Munca parohială – nu intru aici în detalii despre cum era odinioară; știm prea bine însă cum ar trebui să fie azi, după Conciliul Vatican II. S-a schimbat chipul Bisericii, s-au schimbat formele lucrării pastorale: parohia nu mai trebuie să fie autoreferențială și birocratică, ci dinamică și misionară. Aceasta este natura ei și, prin urmare, vocația ei: să iasă din sine și să meargă spre un teritoriu mai larg, practicând „pastorația pășunilor”, nu „pastorația țarcului”.

Parohia mea este acolo unde oamenii suferă, speră, se bucură și mor; acolo unde strigă durerea lipsei de muncă și unde pulsează, în tăcere, locurile singurătății care împing spre disperare. Dacă e o stație de serviciu, e doar cât să refacă puterile, apoi să pornească din nou la drum. Așadar, lucrarea se face „pe străzi”, nu în sacristii sau birouri.

Cel Înviat își începe „lucrarea pastorală” pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon, întâlnindu-i pe cei doi ucenici descurajați, cu „ochii închiși”, fără speranță. Episodul arată cum și ucenicii se pot îndepărta de Paștele lui Hristos din cauza dezamăgirii față de așteptări lumești.

O anumită „lumeștire” ne-a cuprins pe toți. În același timp, suntem chemați la convertire pe marile teme ale sărăciei, ascultării și curăției vieții. Micuța mea lucrare este să duc ajutor și sprijin: un pachet de milostivire a lui Dumnezeu care să devină ocazie de schimbare vizibilă – pentru episcop, preoți, persoane consacrate și pentru fiecare credincios – ca mărturie a lui Isus sărac în mijlocul celor săraci.

Satul spre care ne îndreptăm e „departe”. Distanța nu e doar geografică. Este existențială, morală, spirituală și, în cele din urmă, umană. A te îndepărta de Evanghelie înseamnă, de fapt, a dezumaniza viața. Poate nu place, dar așa este. Doar în Hristos redescoperim măsura înaltă a frumuseții umanității noastre. Distanța de Hristos deschide calea către barbarie și asprime.

Evanghelizarea de azi nu poate ignora această îndepărtare comună, în căutarea iluzorie de sens și adevăr pe care doar „Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu” o poate împlini. Deseori, „sensul și adevărul” sunt înlocuite cu „plăcerea și relaxarea” – iar totul rămâne într-o tranziție continuă. Societățile au devenit „lichide”: nimic nu pare stabil, durabil, obiectiv. În schimb, Evanghelia ne vorbește despre relații trăite în „pentru totdeauna” al iubirii euharistice și despre frumusețea unei iubiri care nu se consumă în moment.

În această situație, Papa Francisc ne cere să „ieșim”: să ieșim din noi înșine către comunitate și să ieșim ca comunitate către periferii. Nu ajung cuvintele. O predicare nouă nu înseamnă doar un vocabular actualizat, ci o mărturie reînnoită. Omul contemporan, sătul de discursuri, obosește ușor la auzirea cuvintelor; de aceea are nevoie de martori.

De aceea, avem nevoie de o predicare nouă – făcută, dacă e nevoie, și prin cuvinte – care să arate din nou lumii adevărul despre Dumnezeu și om. O predicare care să reveleze frumusețea umanității lui Dumnezeu în Isus Hristos și să vindece acea „singurătate interconectată” care se răspândește în societăți narcisiste și consumiste.

În acest drum, nu doar „sentinele”, ci mai ales „exploratori ai milostivirii”: oameni care ies din propriile granițe, din confort, din interese, pentru a locui periferia existenței celor săraci, a celor marginalizați, ajutând căi concrete de eliberare – de foamete, exploatare, boală, izolare, droguri, violență, abuz.

Să ne punem în mișcare. Dacă vom face măcar câțiva pași, ajutorul ne va veni de la Dumnezeu. El ni se va apropia și va merge cu noi, aprinzându-ne inima prin Cuvânt și încălzind-o prin iubire.

Ridică-te și mergi. Dacă vei porni la drum, vei vedea că nu ești singur.

— Rino Senatore

Pe drum către un sat îndepărtat