Nu întotdeauna ne dăm seama de singurătatea unui misionar. De multe ori luăm totul ca pe ceva de la sine înțeles, ca și cum oricine poate avea frământări existențiale în viață… dar nu și misionarul!

Misionarul trebuie să fie mereu pregătit și disponibil pentru orice solicitare, pentru orice problemă, gata să intervină încercând să ofere maximum din sine. Și totuși, de câte ori un misionar simte nevoia de un cuvânt de încurajare, de un sfat, de o prezență prietenă? V-ați întrebat vreodată? V-a trecut măcar o dată prin minte?

De câte ori un mesaj simplu sau o telefonată înveselește inima după o zi de neînțelegeri, de confuzii, de alergătură, încercând să nu spui nimănui „nu”. De câte ori te întrebi despre sensul de a fi misionar pentru ceilalți, încercând să nu uiți pe nimeni și găsind, printre o mie de obligații, un moment să-i auzi pe cei care poate au uitat că exiști, prinși în propriile lor griji.

Și totuși, și misionarul are inimă, sentimente, amintiri care îi aduc bucurie și nostalgii; uneori singurătatea serii se simte mai puternic decât în alte zile. Totul pare datorat celorlalți. Lui nu i se îngăduie nimic: nu i se îngăduie să se plângă, să spună că îi este greu, să atragă atenția, să spună ce gândește. Nu trebuie și nu poate, riscând să piardă ceea ce, în adâncul sufletului, a pierdut deja: timpul său.

Timpul pe care îl dăruiește celorlalți. Câtă singurătate se construiește în jurul unui misionar, între judecăți și prejudecăți. Câte resentimente din neînțelegeri. Câte comentarii făcute din „am auzit eu” sau din a vedea doar ce vrem să vedem. Dar când vom merge mai în profunzime?

Câtă singurătate apasă bagajul unui misionar: adesea neînțeles, arătat cu degetul, ca „Cenușăreasa” satului, ca cel care are mereu tort și ceilalți mereu dreptate. Și totuși, în fiecare zi, își reia drumul căutând să vadă binele din ceilalți, să înțeleagă nevoile lor, reparând ca și cum lipsurile celorlalți ar fi vina lui.

În fiecare zi, ziua lui reîncepe gândindu-se la binele din ceilalți, știind că mulți așteaptă de la tine (misionarule) răspunsuri, sprijin și certitudini care să le ajute viața. Câtă nerecunoștință a lumii îl împinge spre singurătate. Câtă neîncredere rupe dialoguri începute cu sinceritate. Câte relații fragile se descoperă, puțin frățești, până când, la finalul zilei, nimeni nu-și mai amintește de persoana misionarului.

Dar el se așază pe pat, își face semnul crucii, se roagă și adoarme liniștit.

Mâine va fi o altă zi… și va fi minunată.

— Rino Senatore

Singurătatea unui misionar