Vreau să încep chiar cu o frază atribuită lui Toulouse-Lautrec: „În orice artă sau misiune, cea mai mare rafinare constă în sinteză și simplitate.” E nevoie să ne raportăm la tradiție, dar apoi să știm să o lăsăm în urmă fără să o trădăm – nu din neglijență, ci din responsabilitate. Așa se formează misionari buni, fără prejudecăți: creativi în misiune, respectând doar legea echilibrului pe care natura o impune.

«Nimic nu se întâmplă întâmplător: suntem exact acolo unde Dumnezeu vrea să fim.»

TIMPUL (dacă ai timp, citește)

Timpul este o emoție și este o mărime bidimensională: îl poți trăi „în lungime” sau „în lățime”. Dacă îl trăiești în lungime – monoton, mereu la fel – după 60 de ani vei avea 60 de ani.

Dacă îl trăiești în lățime – cu suișuri și coborâșuri, îndrăgostindu-te și, uneori, făcând și câte o nebunie – atunci, după 60 de ani, ai putea simți că ai doar 30.

Problema este că oamenii studiază cum să prelungească viața, când ar trebui să studieze cum să o lărgească. Există un timp exterior și un timp interior. Timpul exterior este cel al ceasurilor și calendarelor și este același pentru toți. Timpul interior, în schimb, este un fapt personal, ca și culoarea ochilor: diferă de la om la om.

De aceea există persoane de 60, 70 sau 80 de ani care au impresia că au 20. Adevărul e că nu e doar o impresie: în interior, chiar au 20.

Timpul e ca o linie. Dacă trăiești fără emoții, linia e dreaptă: vârsta ta corespunde exact anilor petrecuți pe acest pământ. Dar dacă trăiești cu emoție, linia nu mai e dreaptă: e un urcuș și coborâș continuu.

În felul acesta, poți fi pe acest pământ de șaizeci de ani, iar vârsta ta interioară poate rămâne mult în urmă, pentru că linia timpului tău s-a curbat, refuzând să urmeze acea dreaptă rigidă a timpului.

De altfel, vârsta, la fel ca timpul, este și o invenție. Cel mai important este să trăim la maximum posibilitățile noastre timpul pe care îl avem la dispoziție.

— Rino Senatore

Timpul: cum îl lărgim, nu doar îl prelungim